Când omul NU sfințește locul, îl călărește. Babele și Sfinxul arată ca după bombardament

Nu vă-mbătați cu poza de mai sus.

Deși aș fi putut închide ochii, să vă recomand ce frumos e la Babele și la Sfinx, realitatea plesnește dincolo de cadrul ăsta reușit și singurul, cred, care scoate din context povestea unor monumente istorice batjocorite de un popor și de ale sale autorități.

Mi-aduc și acum aminte de orele de geografie din școala generală și de cum am învățat despre Babele și Sfinxul, acele simboluri ale României cuprinse de mituri și fantastic, pe care recunosc, de abia așteptam să le văd în realitate.

S-a întâmplat acum, în al doilea week-end din iulie, când am ales un traseu de o oră și ceva ca durată, pe care l-am descris aici mai bine.

Traseu superb de altfel. Dacă pe drum mai vezi câte un pet ici-colo aruncat și lume puțină, pentru că cei mai mulți se folosesc de telecabina de la Cabana Peștera ca să ajungă pe platoul Bucegilor, la Babe și la Sfinx, ei bine, acolo sus, surpriză:

furnicar de oameni.

Surpriza nu a fost că era furnicar, ci că zona arată ca după bombardament:

• clădirea telecabinei și cabana au gemulețe sparte și vopseaua de pe pereți scojorită – practic ai senzația că în urmă cu 5 minute au plecat rușii și au zis: ”laaasă-i și pe săracii ăștia..”;

• noroc că în fața clădirii se vindeau brizbrizuri kitschoase, ca acum 20 de ani, că fără ele nu aș fi știut că de fapt, chiar nu au trecut rușii pe la noi să ne cotropească;

• plăcuța pe care trebuia să scrie mândru ”monument istoric Babele”, era sprijinită a tristețe pe o parte, fix de gardul care împrejmuiește formațiunile stâncoase și îi împiedică pe babuinii români să se cațere pe ele;

• panoul de prezentare avea sticla spartă și planșa ruptă în bucăți pe dinăuntru;

• de gardul Babelor erau atârnate tricouri ca pe un uscător de rufe; o pungă cu două cotoare de porumb fiert zăcea într-un alt colț al gardului, pe post de sac de gunoi;

• rocile neîmprejmuite erau .. ghiciți ce? Aha. Ați ghicit. Cățărate de babuinii români. Deși plăcuțele de la câțiva metri distanță de ei le spunea clar: INTERZISĂ ESCALADAREA.

Turismul în România. Aproape că-ți vine să vomiți.

După imaginile astea dezolante, luați în considerare că nu am mai pus pet-urile și pungile de plastic aruncate în nesimțire pe jos și nici imaginea dintr-un colț al cabanei, de unde zici că a cărat careva moloz și l-a lăsat acolo.

Și după ce am asimilat tot peisajul, am avut și un moment în care am zis că o să strig tare la ei:

”Mă scuzați, nu vedeți ce scrie aici?! INTERZISĂ ESCALADAREA. Specimenelor.”

Și apoi am tras aer în piept. Mă enervasem destul.

Degeaba mă enervez dacă nu au educație.

Și nici autoritățile nu se sinchisesc.

Unde sunt să le dea amendă pentru fiecare pungă aruncată pe jos?

Unde sunt să îi ardă când își urcă trupurile bolânde pe monumente cu ani de istorie în spate?

Naaa.. nu știm noi d`astea.

Atâta putem.

M-am mai învârtit prin zonă,

am admirat Sfinxul, care privit dintr-un anumit unghi, chiar seamănă cu un cap de om sau de leu sau de câine .. mă rog, ideea e că păzește o comoară, conform legendelor;

m-am gândit la extratereștrii care cică au folosit locul ăsta ca loc energetic pe vremuri șiii.. dacă se uită acum la noi, îmi cer eu scuze din partea românilor babuini;

la cum au luat naștere stâncile astea.. mâna omului, a vântului…

la energiile care cică vin din locul ăsta și la cum am făcut eu numai spume la gură, în loc să mă zenuiesc sau orice altceva..

și la nemurirea sufletului.

Eh, asta cu nemurirea sufletului, exagerez.

M-am așezat de fapt în iarbă, m-am întins și am privit cum trec norii prin noi.

După cum vedeți.. natura ne ajută. Nu prea o ajutăm noi pe ea.

În rest.. ce să vă mai zic.. mergeți #alandala și faceți cinste locurilor.