Cartea #ALANDALA a lunii Mai: Arta subtilă a disperării – Mark Manson

Sunt fană declarată a lui Mark Manson, știți deja. Are un stil foarte direct și dinamic, care de cele mai multe ori nu te lasă să pui cartea jos.

V-am povestit într-un articol anterior cât de mult m-a fascinat Arta Subtilă Nepăsării, carte semnată tot de el, care culmea, nu e deloc subtilă. Din contră, e ca o găleată rece peste față, să-ți revii. Pentru cei un pic mai sensibili și mai puțini maleabili, e posibil să fie un pic cam dur și ironic limbajul lui, dar te obișnuiești. 🙂

Dacă în Arta Subtilă a Nepăsării învățam să facem diferența între ce ar trebui să ne pese și de ce ar trebui să ne doară în cot, în Arta Subtilă a Disperării învățăm despre speranță și despre faptul că ea poate dăuna.

Wait, what?!
Dada, poate dăuna. Ai citit bine.

Conceptul de ”speranță” a fost întipărit în istoria umanității ca fiind un lucru pozitiv. A avea speranță, a spera la mai bine e… de bine, nu?

Ei bine, Mark Manson dărâmă acest ”mit”. Pentru că a avea speranță atunci când situația n-are nicio șansă de îmbunătățire, când lucrurile vin la pachet și cu inevitabila suferință de care fugim atât, când nu ne dorim realitatea deși ea ne lovește din toate părțile, atunci e momentul în care speranța este.. nimic. Ba chiar face mai mult rău.

Nu spera la fericire, nu spera la mai puțină suferință. Nu spera să fii un om mai bun. Nu spera să scapi de defectele tale.
Speră la ceea ce este. Speră la suferința care vine o dată cu libertatea. La durerea care vine o dată cu fericirea. La înțelepciunea care vine din ignoranță. La puterea care vine din renunțare.
Asta e provocarea noastră: să acționăm fără speranță. Să nu sperăm la mai bine. Să fim mai bine.

Mark Manson – Arta Subtilă a Disperării

Tot el spune că e greu să îndepărtăm ideea de speranță de noi, că e ca și cum am încerca să îi smulgem unui bețiv sticla cu alcool din mână.

Fără speranță, ne temem să cădem în vid. Și ăsta este motivul pentru care adevărul care ne creează disconfort ne super sperie: așa începem să țesem povești în capul nostru, narative despre noi și despre lume, ca să putem trăi cu noi înșine.

Dincolo de povestea cu speranța, vine și povestea cu:

”De ce ne simțim tot mai triști, mai anxioși, mai depresivi, deși trăim într-o lume tehnologizată, care se presupune că ne-a ușurat viața? Parcă nu ne găsim locul, ne simțim fără scop.”

Ia că vine și răspunsul de la Manson:

Criza speranței e provocată de prosperitate. De șase sute de canale de televiziune la care nu ai ce vedea. De 15 persoane cu care te potrivești pe Tinder și nimeni nu care să ieși la o întâlnire. De două mii de restaurante, dar un sentiment de greață provocat de aceleași și aceleași mâncăruri. Prosperitatea face mai dificilă găsirea sensului.

Mark Manson – Arta Subtilă a Disperării

N-o să uit niciodată că eram la coadă la magazinul de lângă câteva corporații, iar în spatele meu, două fete în jur de 30 de ani discutau:

– Simt așaa, că… parcă nu am niciun rost în viață. Trezit, mâncat, muncă, acasă.. E așa.. o rutină, spune una către cealaltă.
– Păi fă un copil! Așa o să simți că ai un sens, îi răspunde colega.

–Nu cre` că e cea mai bună idee. Nu simt că m-ar împlini. Și dacă nu simt, de ce să fac.

Eh, ăsta e un caz fericit. Când fata realizează că nu poți să pui povara vieții tale pe un mic omuleț pe care îl faci dintr-o nevoie de a te simți util în viața asta. Practic, transformi copilul într-un mijloc spre a-ți îndeplini scopul. Când copilul se face mare și pleacă, iar nu mai ai scop. And that sucks.

Bineînțeles, poți să faci altul și tot așa.

Și unde ești tu în toată ecuația asta? Riscul să te pierzi e major.
Și uite, disperarea e după cooolț, te privește în ochi. Fix acum.

Dacă vrei să parcurgi un drum mai ușor până să ajungi la ea, la Doamna Disperare, și să o iei de coarne, încearcă cartea lui Manson.
Eu am citit varianta în limba română, dar varianta în engleză e way much better, pentru cursivitate, pentru flow:)).

Te-am pupat. Rămâi #alandala și mai puțin disperat.
Până data viitoare.